Scrie-ne
Urmărește-ne și pe:
Incluziunea făcută „la normă”, fără discernământ, este injustă chiar și față de cei pe care teoretic ar trebui să îi ajute
Sigur că pe hârtie lucrurile arată foarte bine. S-a rezolvat problema, facem incluziune. Teoria ne spune că trebuie să integrăm absolut orice copil în școlile de masă. Dacă citim Legea Învățământului Preuniversitar nr. 198/2023, totul sună impecabil, demn de o societate ideală: se garantează dreptul elevilor cu Cerințe Educaționale Speciale (CES) la asistență personalizată, se promit profesori de sprijin, consilieri școlari, camere de resurse și curricule adaptate.
Dar care este costul real?
În practică, sălile noastre de clasă au devenit scena unui experiment eșuat. Forțarea unei integrări acolo unde sistemul nu are nici cea mai mică pregătire logistică sau umană nu mai este un act de empatie. A devenit un act de abandon din partea statului, în care facem mai mult rău decât bine, sacrificând dreptul la educație al majorității pentru a susține o iluzie birocratică.
Dreptul majorității și efectul de domino
Idealul incluziunii se lovește brutal de realitatea de la catedră. Teoretic, normele promit medii de învățare controlate și efective reduse, dar, prin tot felul de excepții și derogări birocratice, realitatea este cu totul alta: ne trezim frecvent cu 24 sau chiar 28 de copii înghesuiți legal în aceeași încăpere. Deși legea spune că prezența unui elev cu CES ar trebui să reducă automat efectivul clasei, matematica de pe hârtie nu se aplică niciodată în favoarea profesorului.
La această aglomerație se adaugă o problemă uriașă pe care statul o ignoră complet: copiii nediagnosticați. Pentru că nu au o hârtie oficială care să ateste problemele lor, acești copii sunt invizibili pentru sistem, iar clasa nu beneficiază de nicio reducere a numărului de elevi. Când ai oficial doi copii cu diagnostic pe hârtie, dar mai ai încă trei nediagnosticați în bănci, situația devine o bombă cu ceas.
Într-o clasă plină ochi, procesul de învățare se oprește. Atenția nu mai este pe educație, ci pe gestionarea constantă a unor dezechilibre majore, iar evoluția întregului colectiv este complet blocată. Dintr-o dorință pur utilitaristă de a raporta cifre bune, statul ignoră o întrebare elementară: cum este just să stagneze dezvoltarea și liniștea a 30 de copii, pentru a forța o integrare care, în mod evident, nu funcționeaza.
Paradoxul stigmatizării: Efectul de bumerang
Dincolo de regresul academic, adevărata dramă se consumă la nivel emoțional. Am plecat de la premisa că incluziunea îi va învăța pe copiii tipici să fie toleranți. Realitatea ne arată, însă, un efect de bumerang.
Când copiii ajung să sufere zilnic de pe urma acestui haos – când le este întreruptă concentrarea, când se simt nesiguri sau când sunt constant asaltați de episoadele de criză ale unui coleg – empatia lor naturală se evaporă. Aceasta este înlocuită de frustrare și, inevitabil, de respingere. Astfel, prin forțarea unei incluziuni nepregătite, sistemul ajunge să creeze și să alimenteze exact stigmatizarea copilului cu probleme pe care legea promitea să o șteargă.
Capcana umbrelei „CES” și victimele colaterale
Situația devine și mai absurdă atunci când privim modul în care sistemul aruncă toate diagnosticele în aceeași oală. Acronimul „CES” a devenit o etichetă oarbă, aplicată fără discernământ. Din cauza încercărilor eșuate de a integra copii care ar avea, de fapt, nevoie de un mediu înalt specializat, ajung să aibă de suferit și ceilalți copii vulnerabili.
Să luăm exemplul unui copil cu o afecțiune pur fizică, cum ar fi deficitul de merozină (boala LAMA2). Acest copil are nevoie exclusiv de ajutor fizic – o rampă, un lift, asistență motorie. Din punct de vedere cognitiv și psihologic, el este perfect capabil să se integreze, să învețe, să lege prietenii. Însă, pentru că poartă aceeași ștampilă instituțională și este aruncat în același malaxor al „incluziunii la normă”, el devine o victimă colaterală. Într-un mediu deja toxic, suprasolicitat și marcat de episoade de criză comportamentală ale altora, dreptul lui la un parcurs educațional normal este pus in dificultate.
Ipocrizia legii: Statul eșuează, dar cere totul de la ceilalți
Este evident că statul nu își îndeplinește propriile obligații legale, dar are pretenții maxime de la toți ceilalți actori implicați. Legea stipulează clar că elevii au dreptul la asistență, la sprijin de specialitate și la facilitatori la clasă. În absența lor, sistemul se spală pe mâini și aruncă întreaga responsabilitate mai departe.
De la copiii tipici, statul cere o toleranță nesfârșită și sacrificarea propriului ritm de învățare. De la părinți, cere sacrificii uriașe..., iar de la profesori, statul cere empatie, performanță și integrare perfectă, lăsându-i complet singuri să gestioneze o realitate care le depășește formarea. De parcă acest colaps nu ar fi de ajuns, pe lângă efortul supraomenesc de a ține clasa sub control, dascălilor li se cere să producă munți de acte, rapoarte și planuri educaționale personalizate. Totul se face exclusiv pentru a documenta pe hârtie o incluziune care, în realitate, a eșuat.
Dacă cerem incluziune, trebuie să oferim resursele necesare. Până atunci, această utopie se plătește scump: copiii tipici pierd, copiii cu dizabilități pierd.
Iar în mijlocul acestui dezastru se află profesorul, transformat peste noapte din educator în manager de criză și funcționar de acte. Dar despre epuizarea cadrelor didactice și prețul invizibil pe care îl plătesc zilnic, urmează să discutăm pe larg în articolul următor.
